Memento mori.

Sa facem pentru incremenirea asta a timpului valuri de piatra gotic ornamentala.Pentru ca intr-adevar timpul se strange in pumn si totul se va crispa intr-un intuneric confuz.
Stau,schimbandu-mi gandurile in asa fel incat sa fie acum fiecare din ele fara capat,sa se piarda numai in dimineata asta.

Istoria singuratatii privita in autoportrete.Pictorul se contempla pe sine in oglinda,incercand sa distinga in propria figura acum,cand numai el o vede,dorintele de alta data-uitate,neimplinite,abandonate.Isi priveste figura pe care ceilalti i-o vad in fiecare zi ,privind-o doar,caci el vede si pe dinauntru liniile acelea ridate,care i se adancesc pana dincolo de chip si i se inradacinesc undeva,in asa fel incat il fac sa se simta batran.
Dar daca eu,alegand gestul asta atat de simplu de a ridica scoica de pe masa si de a rosti in ea cuvinte pe care tu sa le auzi dincolo-ca pe niste cuminti fosnete ale marii in cochiliile culese de pe tarm in ultima zi petrecuta la mare.?Atunci,timpul ar capata densitatea nemaistiuta si s-ar strange intr-un singur punct in care se inchid ecouri prelungi ale atator dati cate te-am strigat.Daca plasmuirea asta ar fi atat de puternica incat sa modeleze viata in ceea ce am avut nevoie dar n-a existat,iar ce traim sa se plieze dupa vorbe si sensuri?
Minciuni..

Poate vom capata,in sfarsit,un rost,ca in copilarie cand ne puneau parintii in fata pianului sa facem game.Acum,pe inclinarea actualului pian,altfel alunecam.Si notele pe care ne chinuim sa le scoatem suna mult mai chinuit,desi convingerea si straduinta sunt cat se poate de reale,dar cautam sa le asezam cat se poate de potrivit ca sa le facem sa surada macar o clipa.
Nici scrisul de mana nu mi-l intelegi,spui tu,cand in sfarsit iti pun in fata vorbele mele.Dar nu intelegi nimic.Si-mi mai spui ca puse fata in fata parca s-ar privi cu ochi rai,adanci.Dar oare nu asa vor sa te priveasca,de fapt,pe tine..?