Ziua cu soare si cu frunze galbene mai mult zapaceste decat bucura,luand pana si zilnica ploaie a subiectelor de conversatie,fara s-aduca primii fulgi ai viitoarelor oftari.
O data cu parfumul ultimei caise care i se topea in gura,ochii recunoscura-n obrajii ei albul migdalei dinauntru.
Poate fi cameleon si cel care are un singur costum-se gandi.In fond,nu suferea pentru ca era inchis in cusca,ci pentru ca acea cusca nu era cum o visase.Narile aveau o ingustare zvelta in care simtea palpitand masacrul garoafelor rosii si simtea o zvacnire apasata in sange,parfumandu-i-l parca piperat,ingreunandu-i-l tulbure.Ferestrele aveau ochi de ursi albi.Nu oamenii priveau prin ele,ci ele singure erau ochii si privirea oamenilor.Rataceau pe strazi de zeci de minute(rele,nicidecum bune) si era un amestec de tacere si zgomot al recompunerii lumii.Lumii ce se daramase mult inainte ca ratiunea si mandria sa-si faca loc printre ruine.Se oprise in mijlocul aleii,acoperind soarele cu parul de piper rosu,numai zulufi,atat de-ntortocheati ca-n jurul capului ei pareau materializarea unui hohot de ras nebunesc.Intre noapte si zi poate sa fie un contrast.Dar acest contrast nu tulbura catusi de putin coexistenta lor.Dar cum nici macar soarta nu-si permite sa se-amestece in legi ale firii,isi ia drept papusi cu ata fiinte,pe care le face sa danseze dupa propria-i voie,sa ingenuncheze,sa se ridice,doar pentru a cadea definitiv.Traia,cu vitalitatea amortita,o viata lipsita de lupta,care n-avea ritmul sacadat al pasului elastic pe pamantul dur,ci mai degraba curgerea lina a gondolelor prin lagunele Venetiei.
Stiu ca viata ta o sa inceapa de unde incetez eu- s-a zis.
Sau ba nu,a fost doar ''pa''.
C-un amurg insangerat moare fiecare zi,in chipul cel mai firesc,fara emfaza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu